vineri, 2 iulie 2010

Dumnezeu – speranta pentru Dorohoi

Proiectul “Dumnezeu speranta pentru Dorohoi” a luat fiinta ca urmare a inundatiilor care au lovit zona de Nord-Est a Romaniei, una dintre cele mai afectate localitatii fiind Municipiul Dorohoi. In urma dezastrului natural din localitatea sus amintita situatia este cat se poate de critica:
- Au fost afectate 880 de case cu peste 2.500 de persoane (reprezentand 10% din populatia orasului Dorohoi)
- Din casele afectate 250 sunt in pericol de prabusire imediata
- Din Biserica Penticostala Dorohoi 13 familii au fost afectate in urma viiturii, cea mai critica fiind situatia familiei Gradinaru, familie din care face parte Pastorul Bisericii din Dorohoi.
Prin acest proiect se urmareste:
- Asigurarea resurselor de hrana, apa, imbracaminte pentru cei loviti de viitura
- In mod special Biserica Penticostala “Betleem” din Dorohoi s-a implicat in oferirea celor ramasi pe drumuri o masa calda in fiecare zi, fapta la care membrii bisericii locale depun un efort voluntar la implinirea acestui scop; cu toate acestea zilnic e nevoie de aprozimativ 100-150 E pentru achizitionarea hranei ce trebuie preparata.
- Consolidarea, restructurarea si reconstruirea caselor afectate.

Scopul acestui proiect este acela de a arata lumii ca Dumnezeu exista ca o speranta in viata umanitatii si intotdeauna Dumnezeu lucreaza prin oameni pentru oameni.
Deasemenea dorinta noastra este ca Biserica Penticostala locala sa devina un punct de reper pentru toti cei care au fost afectati de inundatiile abatute asupra localitatii. Credem bazati pe Cuvantul lui Dumnezeu ca samanta ajutorarii oferita campului de oameni cuprins de disperare in momentele acestea de criza poate aduce rod in viitor pentru Imparatia lui Dumnezeu.

Toti cei dornici de a se implica in acest proiect o pot face in diferite moduri:
- Adresandu-se direct celor din Dorohoi (Mirel Panzariu, membru in comitetul din Dorohoi – tel: 0040743206424 Ciubotariu Dumitru, membru in comitetul din Dorohoi, - tel. 0040744798112)
- Sau in Italia:
- Ciubotariu Emil, membru in Biserica Penticostala “Bethel”- Finocchio – tel: 3456020004
-Panzariu Catalin, membru in Biserica Penticostala “Limanuri Bune” Villalba – tel: 3899652614

N.B. Toti cei cu dorinta dar prinsi de situatii nedorite ne pot ajuta si prin rugaciunile lor cu privire la acest proiect. Credem ca Dumnezeu este cu cei ce doresc binele celor nevoiasi.

sâmbătă, 2 ianuarie 2010

Dreptatea sau iertarea?

Individul de-a lungul vieţii experimentează, prin relaţiile interpersonale, trădarea, înşelarea şi de ce nu infidelitatea celor ce-l înconjoară. De aceea lupta omului de a împăca dreptatea şi iertarea, cel puţin la nivel raţional, se dovedeşte a fi o zbatere lăuntrică de o încărcătură menită să-ţi elimine orice speranţă de a mai face ceva şi de ce nu... de a mai trăi. Cu siguranţă nu o singură dată ai fost pus în situaţia de a-ţi cere dreptatea în mod insistent crezând că aceasta v-a aduce rezolvare sau mai bine spus înviorare în viaţa ta emoţională. De multe ori dreptatea lui Dumnezeu pe acest pământ pare a fi atât de ciudat prezentată şi atât de neînţeleasă încât, în ochii fireşti, exprimă tocmai opusul acesteia şi anume: nedreptatea. O simplă meditaţie asupra vieţii neprihănitului Iov te-ar „obliga” să reflecţi mai profund la ceea ce se întâmplă cu noi şi în noi în momentul în care aparenta prezenţă a nedreptăţii intervine în viaţa noastră. Încă de mic copil îmi doream, ca şi ucenicii Domnului de altă dată, ca Împăratul, Tatăl meu ceresc să coboare foc din cer peste acele persoane care-mi provocau micile traume adolescentine interioare prin expresii publice de genul: „Taci pocaitule”, „Ce doreşti pocăitule”... ş.a.m.d. Şi nu a făcut-o, am suferit dar acum maturitatea mă face să înţeleg realitatea spirituală pe care atunci o consideram una caracterizată de dorinţa imatură care se regăsea în expresia interioară: „Eu să mă simt bine”.
De ce să nu privim acum de exemplu: unde e dreptatea lui Dumnezeu când lucrezi luni de zile la un patron care în cele din urmă îţi oferă doar promisiunile deşarte a banilor pe care trebuia să ţi-i dea? Cum să nu doreşti dreptate când poate nu ai avut ce da de mancare copilului care se ţinea, flămând, de poala hainei tale?
Realitatea este că de multe ori suntem ca Iacov, Patriarhul de altădată care a început să se lupte cu Dumnezeu. Cert este că individul îndreptăţit alege întotdeauna calea exprimării dreptăţii în detrimentul iertării, asta pentru ca fermitatea realitatii ce-l macina in interior il indeamna pe acest drum al exprimarii DREPTATII. Asta înseamnă să doreşti să faci cum voiesti şi cu siguranţă nu cum doreşte Dumnezeu. Valoarea cu care se luptă Dumnezeu în lumea aceasta nedreaptă o prezintă, însuşi Creatorul, în splendoarea suferinţei de pe cruce prin expresia: „Tată iartă-i că nu ştiu ce fac.” Dreptatea e uşor de justificat în schimb iertarea e o artă ce greu poate fi exprimată – o artă pe care nu o poate exprima pe pânza vieţii sale decât cei care sunt cu adevărat „artişti” creaţi pentru cer.
Exigenţa pe care o pretindem din partea altora cu greu am administra-o propriei persoane deoarece subisctivismul egoist ne întunecă, de cele mai multe ori, obiectivitatea asupra situaţiei experimentată. Prin urmare singura solutie o reprezinta ACCEPTAREA. Sub nici o forma nu trebuie sa te „obosesti”sa-l intelegi pe cel gresit cand cel mai simplu este sa il accepti. Nu trebuie sa te mai lupti in a intelege de ce unii indivizi se comporta asa cum nu ti-ai dori si totodata cum nici Dumnezeu nu si-o doreste... nu are importanta cerecetarea actiunilor unor astfel de oamnei pentru ca nu ii ve-i intelege niciodata ... ei trebuie iertati si acceptati asa cum sunt ... nu se vor schimba pentru ca nu doresc... vor trai si vor muri asa NEINTELESI DAR ACCEPTATI. Nu ei (neintelesii) trebuie sa faca ceva ci eu detin asupra capului meu imperativul „schimba-te” deoarece accept sa judec propria-mi persoana si sa mi-o zugravec asa cum doreste Mantuitorul. Luptandu-ma cu intelegerea celorlalti si nu cu analizarea proprie-mi persoane Diavolul reuseste cu multa abilitate sa ma angreneze intr-o lupta cu oamenii si nu cu el, vrajmasul. Deci realitatea traumelor si suferintelor nedrepte in ultima instanta reprezinta din partea mea, crestinul, iertarea si acceptarea dar totodata dreptatea asteptata de sus, care se v-a rasfrange asupra „neintelesilor” mai devreme sau mai tarziu sau poate ...gresesc . Doamne lasa in inimile noastre atitudinea iertarii Tale de la Cruce o iertare adusa prin ACCEPTARE, o acceptare a pacatelor lumii.

joi, 12 noiembrie 2009

Mărturia unei vieţi redate


Cu aproximativ doi ani în urmă, Dumnezeu îi descopera soţului meu printr-un vis ceea ce avea sa se întâmple cu fiul nostru Eric care avea atunci vârsta de trei ani. În acea revelaţie supranaturală i s-a facut de cunoscut faptul ca eu impreună cu soţul meu ne pregateam pentru aniversarea celor patru ani de la naşterea unicului nostru fiu. În plan îndepărtat, în vis, Eric apărea mort dar totusi in acelaşi timp viu. A fost un vis pe care l-am discutat pentru mult timp în familia nostră şi căruia i-am oferit o importanţă deosebită. Este un an greu pentru noi, şi nu numai datorită visului ci şi a faptului că Dumnezeu ne trece printr-o perioada grea a vieţii, o perioada de rascruce, rezultând o apropiere şi o simţire mai profundă a ceea ce înseamnă Dumnezeu.
În luna mai a anului curent studiam cartea „Împlineşte-mi sufletul însetat”, scrisă de o iubitoare a închinării Linda Dillow. Ajunsă la capitolul „Îmi închin voinţa” am găsit cuvinte deosebite despre oameni ai lui Dumnezeu care şi-au închinat voinţa în faţa Tatălui ceresc. Unul dintre ei era Avraam care din dragoste pentru Dumnezeu a ales să-l jertfească pe unicul său fiu, fiu dorit şi iubit foarte mult. În timpul studiului şi al încercării de a mă închina în faţa Creatorului cu voinţa mea, o voce mi-a şoptit la ureche: Eşti tu gata sa-l jertfeşti pe fiul tău Eric? (îmi amintesc că Eric era în patul său, dormea, iar eu îl priveam) şi din nou aceiaşi voce Eşti tu gata să te dezlipeşti de el?
Trăiam momente deosebite împreună cu Domnul timp în care în mod insistent aceleaşi întrebări îşi cereau răspunsul, răspuns ce nu reuşeam să mi-l dau. Dumnezeu însă in dragostea Sa ştia ce are să se întâmple şi cu aceste întrebări mă pregătea să pot accepta voia Lui.
În data de 21 mai 2009 ne aflăm în faţa unei călătorii, în care sotul meu, Emil, este chemat să slujească la o biserică din nordul Italiei. Ţinând cont de întâlnirea cu fraţii noştri iubiţi de acolo eram foarte fericiţi, dar Eric întrecea bucuria pe care noi o simţeam. Trăiam un sentiment contradictoriu simţind în inima mea că ceva are să se întâmple, sau daca şi voi a-ţi trăit acele sentimente când în interior ai sufletul trist şi în exterior exprimi bucurie. Emil sugerează să schimbăm ora plecării, spre dimineaţă datorită oboselii. Dar nu se întâmplă aşa, am hotărât să plecăm atunci, în drum fiind nevoiţi să trecem pe la unul din fraţii soţului, ne-am rugat Domnului ca ocrotirea Sa să fie peste noi şi am plecat cu bucurie.
Ajunşi la locuinţa cumnatului am coborât din maşină, iar Emil împreună cu Eric traversează strada, timp în care o maşină care se apropia cu viteză mi-a amânat trecerea. În acelaşi timp fiul nostru se zmunceşte din mâna tatălui său şi se întoarce înspre mine. L-am văzut şi am strigat să se oprească, dar el nu s-a oprit şi acea maşină, care avea viteză, l-a lovit pe fiul nostru şi l-a aruncat aproximativ trei metri distanţă cu faţa în jos. Totul s-a întâmplat în faţa noastră, eu eram pe o parte iar soţul pe cealaltă şi în mijloc fiul nostru. În acel moment am simţit pe Dumnezeu care a trimis spre mine o putere deosebită de a vedea prin credintă că Eric este bine, dar am mai văzut şi mâna diavolului care a dorit sa-l arunce, sa ne distrugă, însă Dumnezeu aşa blând a pus mâna Lui şi Eric a căzut pe ea. De partea cealaltă Emil şi-a amintit tot visul şi a fugit repede sa-l ia de jos, l-a luat în braţe, nu avea suflare, a cazut cu el în genunchi şi a strigat tare către Dumnezeu: Doamne Isuse, atunci i-a revenit suflarea, a început să mişte şi să plângă, l-am luat eu în braţe şi am început să-l asigur că totul este bine, deşi el era într-o stare de agonie. Am mers repede la spital, toţi în jurul meu intraseră în panică, însă peste mine Dumnezeu coborâse o putere nemaiîntâlnită, aveam credinţă că Eric este bine ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Au urmat tot felul de analize, evaluat fiind la toate aparatele medicale, stând sub supraveghere medicală timp de trei zile, constatându-se că Eric este în afara oricărui pericol.
Acum Eric are patru ani şi patru luni şi nu are nici măcar un semn, asta datorită lui Dumnezeu, unicul care ştie să păzească şi să ne arate că tot ce avem nu e al nostru, totul aparţinându-i doar Lui. De aceea alegerea noastră nu poate fi alta decât aceea de a ne încredinţa în totalitate Lui.
Totul spre gloria Lui

luni, 9 noiembrie 2009

Aparentele treziri şi revitalizări spirituale


Aceasta reprezintă doar o pericopă dintr-un întreg... Omul, înca din cele mai vechi timpuri, a fost tentat la a juca un fel de teatru spiritual pentru a arăta că relaţia cu divinitatea e într-o frumoasă dezvoltare în viaţa sa. Îmi amintesc de una dintre discuţiile pe care le-am avut cu tinerii dint-o biserică în care am petrecut ceva timp. Una dintre tinerele care era angrenată în slujba spirituală a închinării prin cântare îmi povestea cum liderul din acest domeniu le explica cu minuţiozitate gesturile exterioare pe care trebuiau să le facă în timpul cântarilor conduse în faţa bisericii. Ei bine, am devenit îndeajuns de caraghioşi încât nici nu mai ştiu dacă mai avem nevoie de atenţie din partea divinităţii, deoarece Duhul Sfânt al lui Dumnezeu este uşor, uşor eliminat din bisericile care tocmai de această persoană a Trinităţii au nevoie, şi este înlocuită cu tot felul de artişti spitituali, care cunosc cu perfecţiune momentele în care trebuie să-şi dea ochii pe spate, să ridice mâinile în sus sau să cadă în genunchi, aparent cercetaţi de ceva. Oare de ce anume or fi cercetaţi? Mă gândesc că de liderul de tineret, care cu multă atenţie a aliniat în faţa bisericii nişte maşinării spirituale, care să ne conducă în închinare. Nu trăiesc fanatismul spiritual, ştiu cu certitudine că în închinare există rolul nostru, dacă doriţi să îl numim aşa, şi rolul Duhului Sfânt, dar, cu tot respectul pentru cei mai perseverenţi slujitori cu tendinţe umaniste, cred că deja se exagerează voit pe o pantă destul de periculoasă şi înlocuim manifestarea Duhului Sfânt cu manifestarea de pregătire a liderilor. Cu siguranţă, dacă e o reuşită ceea ce am amintit adineauri într-o biserică şi la finalul slujbei îl întrebi pe liderul de închinare: "Cum ţi s-a părut seara acesta?", fără nici o reţinere, vei avea un răspuns de genul: "O manifestare extraordinară a Duhului Sfânt." În nici un caz nu îţi va spune că totul a fost o pregătire minuţioasă din spatele cortinei. Cred că Biserica lui Dumnezeu, botezată cu Duhul Sfânt, nu are nevoie de asemenea acrobaţii spirituale, care te fac să te simţi mai degrabă la o oră de aerobică spirituală decât la o ora de părtăşie spirituală, sub puterea Duhului Sfânt. Merităm mult mai mult şi a sosit timpul să ne recunoştem toate fabricaţiile înaintea Împăratului, să ne smerim şi să ne întoarcem cu recunoştinţă înaintea Mântuitorului nostru Isus Hristos, pentru că El, când S-a înălţat la cer, nu le-a spus ucenicilor când să ridice sau când să nu ridice mâinile în sus, când să strige în gura mare şi când să tacă, ci El a fost cât se poate de concis: Mergeţi în Ierusalim şi acolo veţi primi o putere şi-Mi veţi fi martori... Cu alte cuvinte, Isus le spune ucenicilor că nu ingeniozitatea lor va da rezultate în lucrarea de pe acest pământ, ci tocmai Duhul Sfânt, pe care mulţi refuză să Îl mai ceară ca şi călăuzire în lucrare, tocmai Acela dă valoare, esenţă şi rezultate în slujire. În esenţă, „puterea" din Fapte arată adevărata manifestare a Duhului şi în nici un caz excesele noastre de manifestare teatrală. Doamne, dăruieşte-ne Tu PUTERE...